Toleranta poporului roman a fost amintita de Eminescu, care consideră toleranţa religioasă o trăsătură fundamentală a românilor si de Dumitru Draghicescu in Psihologia poporului roman.
Toleranta a fost mentionata ca o calitate care decurge din spiritualitatea nativa a poporului, acea spiritualitate de care in Constantin Noica spunea ca este un gen de spiritualitate care este acasa in . In Sentimentul romanesc al Fiintei si in, Noica arata ca spiritualitatea nativa a poporului roman este dovedita de structurile lingvistice, acestea fiind intim legate de gandire.
Ahoretia ar putea fi principala “maladivitate” * clasica romaneasca. Este o “maladie” a luciditatii iar poporul ca si omul de aici par lucizi si trezi; este una care nu refuza, orbeste, sensurile generale precum achatolita dar nici pe cele individuale precum atotedita…ci refuza doar…determinatiile, necontrolate si nefiltrate prin intelepciunea mintii, pe care si le pot da omul si popoarele.
Daca ahoretita pare oarecum stranie in civilizatia spiritului deschis activ care este cea europeana, ea se dovedeste in schimb acasa in conceptia si spiritualitatea indiana, unde monumentul literar corespunzator nu mai este o simpla opera dramatica, nici o experienta excentrica si juvenila ca hippismul, ci o extraordinare epopee, stind in miezul culturii respective, ca “Bhagavad Gita”… “Ahoretia este “maladia” nascuta sub rapt sufletesc ori intelectual, ducand la o brusca iluminare sau luciditate de constiinta…